7
1 Nu este un timp rânduit omului pe pământ? Nu sunt de asemenea zilele lui ca zilele unui angajat? 2 Precum un servitor cu ardoare dorește umbra și cum un angajat așteaptă răsplata muncii sale, 3 Așa sunt eu făcut să moștenesc luni de deșertăciune; și nopți obositoare îmi sunt rânduite. 4 Când mă culc, eu spun: Când mă voi ridica și noaptea să fi trecut? Și sunt sătul de răsuciri până la răsăritul zilei. 5 Carnea mea este îmbrăcată cu viermi și bulgări de țărână; pielea mea este crăpată și a devenit dezgustătoare. 6 Zilele mele sunt mai iuți decât suveica țesătorului și sunt petrecute fără speranță. 7 Amintește-ți că viața mea este vânt, ochiul meu nu va mai vedea binele. 8 Ochiul celui ce m-a văzut nu mă va mai vedea, ochii tăi sunt peste mine și eu nu mai sunt. 9 Precum norul este mistuit și se împrăștie, tot așa cel ce coboară în mormânt nu va mai urca. 10 Nu se va mai întoarce la casa lui, nici locul lui nu îl va mai cunoaște. 11 De aceea nu îmi voi înfrâna gura; voi vorbi în chinul duhului meu, mă voi plânge în amărăciunea sufletului meu. 12 Sunt eu o mare sau o balenă, de ai pus o gardă peste mine? 13 Când spun: Patul meu mă va mângâia, culcușul meu îmi va ușura plângerea; 14 Atunci tu mă înspăimânți cu vise și mă îngrozești prin viziuni, 15 Astfel că sufletul meu alege strangulare și moarte mai degrabă decât viața mea. 16 Sunt scârbit de ea; nu voi trăi întotdeauna; lasă-mă în pace, căci zilele mele sunt deșertăciune. 17 Ce este omul să îl preamărești? Și să îți apleci inima peste el? 18 Și să îl cercetezi în fiecare dimineață și să îl încerci în fiecare clipă? 19 Cât timp nu te vei depărta de mine, nici nu mă vei lăsa în pace până ce îmi voi fi înghițit scuipatul? 20 Am păcătuit, ce să îți fac, păzitorule de oameni? De ce m-ai pus ca semn împotriva ta, astfel încât sunt o povară pentru mine însumi? 21 Și de ce nu îmi ierți fărădelegea și nu îmi iei nelegiuirea? Căci acum voi dormi în țărână; și mă vei căuta dimineața, dar nu voi mai fi.